Literatura
Proiectul Lectura în familie: „Aventurile lui Pipì, maimuțica roz”, de Carlo Collodi, Editura Polirom, Iași, 2018
„Stai acasă, dar citește!”
Lectura în familie reprezintă un mod plăcut și util de petrecere a timpului liber. Proiectul „Lectura în familie” a luat naștere cu scopul de a-i reuni pe membrii familiei în jurul unei cărți și de a pătrunde nestingheriți în tainele mirifice ale cunoașterii. Copiii din afara României dau dovadă, din plin, de dragostea lor sfântă pentru slova în limba română. Le mulțumim copiilor, adevărații protagoniști ai acestui proiect, dar și părinților și bunicilor, care i-au însoțit în această aventură a descoperirii lumii din interiorul coperților!
— Ce‑avem noi aici, Smolici
? a întrebat un bărbat în timp ce câinele adulmeca sacul şi fornăia. Hmm, a
adăugat scărpinându‑şi chelia, probabil că vechitura asta a
fost aruncată de poştaş sau de vreun călător beat. Hai să‑l
ducem înăuntru şi să i‑l arătăm domnişorului Alfred, vrei ?
Luând sacul în braţe, bărbatul a
intrat în casă urmat de Smolici, care dădea vesel din coadă. A deschis uşa unui
salon mare de la parter, unde un băieţel blond care avea în jur de zece ani lua
micul dejun.
— Ce‑i asta, George ? a
întrebat băiatul ridicând dintr‑o sprânceană.
— Nu ştiu, domnişorule Alfred, a
răspuns bărbatul. L‑am găsit pe peluză. L‑o
fi aruncat cineva, sau l‑o fi pierdut.
— Vrei să‑l
desfaci ?
— Cum doriţi.
„Aventurile lui Pipì, maimuțica roz”, de Carlo Collodi, în interpretarea savuroasă a comediantului Doru Octavian Dumitru
Este cel mai frumos cadou pe care un comediant, de asemenea valoare artistică, ni-l putea face. Mai ales acum, mai ales aici, departe de țara noastră. Acest lucru spune foarte mult despre empatie, despre generozitate și despre dăruire necondiționată, atunci când este vorba de public, dar mai ales despre oameni, fie ei mari sau mici.
Mulțumim, Maestre!
„Copii, dacă vă concentrați, puteți să citiți și mai bine. Lectura cu voce tare este cea care ne ajută să nu adormim. Poți să vorbești prin somn, dar să citești prin somn, încă n-am auzit.”
Ramona Cristina Borș, o altă tânără ambițioasă care și-a îndeplinit visul: acela de a deveni DASCĂL! „Dintotdeauna mi-am dorit să fiu Dascăl”
 |
| Grădinița Cogeasca, Iași, România |
De vorbă cu Petronel Doroftei: Evoluția unui tânăr ambițios
„Deși sunt de la sat, am avut ocazia să am profesori foarte buni”
https://www.youtube.com/watch?v=9napV4oxw6w&feature=share&fbclid=IwAR2kLecFutPmfABZ_CilP-hvJMjxhPNVHc0F_Sy3lL3HipNjWq95V9lpVWc
Proiectul Lectura în familie. Andreea Pătrașcu: „Aventurile lui Pipì, maimuțica roz”
Lectură: Pătrașcu Andreea - 14 ani
Kingsley Academy, Cecil Road Hounslow, Anglia
Pipì a fugit într‑un suflet până la marginea pădurii, unde s‑a oprit şi şi‑a făcut curaj să se întoarcă şi să se uite în spate. Coada lui – coada lui drăguţă, ciufulită şi roz – nu mai era.
Proiectul Lectura în familie. Andreea Radu: „Aventurile lui Pipì, maimuțica roz”
Lectură: Radu Andreea - 14 ani
Scuola media, Altamura
— Cine‑a
fost cu ideea ?
Patru degeţele
cafenii s‑au
îndreptat spre maimuţica roz.
— Pipì, a
răspuns Babà, cu ochii încă în lacrimi.
— A furat
crenguţa fumegândă de la un om din pădure.
Tatăl lor a
clătinat din nou din cap.
Proiectul Lectura în familie. Cleopatra Sava: „Aventurile lui Pipì, maimuțica roz”
Lectură: Cleopatra Sava - 10 ani
I.C. „Delleda-S. G. Bosco”, Ginosa
-Răguşitul nu mai văzuse un puf‑puf până atunci şi voia
să-l
încerce, aşa că l-a furat şi a rupt-o
la fugă. Ce nu ştia el e că bătrânul era de fapt un vrăjitor... iar puf-puf-ul,
o pipă magică.
-Ah ! a făcut Gugù.
-Cum a tras un fum din ea, văzându‑şi de drum, şi‑a dat seama că ceva e aiurea.
Proiectul Lectura în familie. Roberta Barbu: „Aventurile lui Pipì, maimuțica roz”
Lectură: Roberta Barbu - 10 ani
I.C. „Delleda-S. G. Bosco”, Ginosa
- Ce crezi că faci, maimuţico ?
-E a mea, a ţipat Pipì, furios şi dezamăgit. E coada mea !
-Mi-e
teamă că ai pierdut-o, i-a spus iepurele.
-Pot s-o
iau înapoi, dacă tot am găsit-o ?
Lectura în familie: Denisa e Mirela Ionică Văduvescu
Lectură: Denisa I. Văduvescu - 12 ani
I.C. „Delleda-S. G. Bosco”, Ginosa
— Fură şi oameni
? a întrebat Babà.
— Da, dragule, s‑a
băgat în vorbă mama dintr‑odată. Fură, lovesc şi răpesc, ba chiar
ucid oameni care nu sunt de prin partea locului.
Lectură: Mirela I. Văduvescu -mama
Proiectul Lectura în familie. Alexandra Nechita: „Aventurile lui Pipì, maimuțica roz”
Lectură: Alexandra Nechita - 10 ani
I.C. „Delleda-S. G. Bosco”, Ginosa
— Mulţumesc,
bunule călător, a strigat Trosnilă în urma lui, mestecând coada. Astăzi n‑o
să‑mi
mai chiorăie burta de foame.
Lectură: ELENA MURTAZĂ -12 ani
I.C. „Deledda-S.G. Bosco” Ginosa
Lectura în familie: Carmen, Simona și Iulian Șchiopu
Lectură: CARMEN ȘCHIOPU-17 ani
Liceo Scientifico Scacchi. 17
-Trebuie să ai
răbdare, domnule crocodil, a zis Pipì, şi să aştepţi pe cineva cu o mâncare mai
gustoasă decât a mea.
-Bătrânii au
mereu răbdare, a răspuns Trosnilă, mai ales cu tinerii.
-Ei, acum
trebuie să plec, domnule crocodil. Mult noroc cu foamea !
Dar
înainte să plece, Pipì nu s‑a putut abţine să‑i joace o ultimă farsă.Lectura mamei- SIMONA ȘCHIOPU
- De ce mă
ocoleşti când aduci fructe la masă ? l‑a întrebat în şoaptă.
Servitorul a
zâmbit – aveau un împărat tare înţelept, care căuta mereu să pună la încercare
judecata supuşilor săi !
-Măria Voastră,
ştim că împăraţilor nu le pasă de mâncare, i‑a răspuns el. Ştim că
arată chiar un anumit dispreţ pentru asemenea slăbiciuni lumeşti, ca să‑şi
dovedească superioritatea. Vă descurcaţi foarte bine, Măria Voastră. Vreţi să
vă aduc nişte apă ?
-Da... Lectura tatălui- IULIAN ȘCHIOPU
Ce
veselie ! Coifurile au fost aruncate în aer şi strigăte de „Trăiască Pipì !
Trăiască împăratul !“ au răsunat prin pădure.
Pipì s‑a
uitat năucit, neştiind ce să spună sau să facă. În cele din urmă, a ridicat
mâna în semn că vrea să vorbească şi maimuţele s‑au liniştit.
—
Vă mulţumesc, bunii mei supuşi, a zis cu glas şovăitor. O să mă dovedesc demn
de încrederea voastră.INVITAȚIE LA LECTURĂ
Editura POLIROM: „Inimă de arici”, de Massimo Vacchetta
„Îmi amintesc de parc‑ar
fi fost ieri: era 31 mai 2013, într‑o seară de vineri. În
weekend trebuia să‑l înlocuiesc pe colegul şi prietenul meu
Andrea la cabinetul lui. Treceam printr‑o perioadă proastă şi‑mi
ajunseseră până peste cap douăzeci de ani în care fusesem veterinar specializat
în bovine. Până atunci, avusesem o viaţă îndestulată: haine scumpe, o maşină
sport, o casă mare; fusesem sigur că toate astea mă fac fericit. Mă înşelam,
iar dovada mi‑o
adusese chiar soarta: o mare dezamăgire în dragoste mă făcuse să mă prăbuşesc
într‑o
apatie profundă. În scurt timp, îmi pierdusem încrederea în mine şi în viitor. Urmaseră
ani negri, în care încercasem pe orice cale să ies din fundătura unde mă aflam.
Simţeam înăuntrul meu nevoia unei schimbări radicale, dar eram confuz, nu ştiam
încotro s‑o
apuc. De la o vârstă încolo, e greu să faci cale‑ntoarsă. Era nevoie de
un act de curaj ca să retez lanţul de apucături ce mă ţinea încătuşat, iar mie‑mi
lipsea tocmai curajul.”
INVITAȚIE LA LECTURĂ
Carlo Collodi, „Aventurile lui Pipì, maimuțica roz”,Editura Polirom, Iași 2018 -cap. 2
„Dar înainte să plece, Pipì nu s‑a putut abţine să‑i joace o ultimă farsă. S‑a furişat pe o creangă ce atârna deasupra lacului şi s‑a târât până în dreptul fălcilor lui Trosnilă. Apoi şi‑a coborât coada şi l‑a gâdilat pe crocodil pe vârful botului, prefăcându‑se că e o insectă care i s‑a aşezat mai sus de nara stângă. Ce‑i drept, Trosnilă era orb, dar nu‑şi pierduse auzul sau mirosul fin, aşa că, de cum a simţit coada lui Pipì pe la bot – ţuşti ! –, a ţâşnit ca un crocodil tânăr şi – hârşti! – i‑a retezat‑o dintr‑o înghiţitură. Pipì a scos un ţipăt maimuţesc înfiorător de durere, a sărit din copac şi, scâncind, a zbughit‑o iute în pădure.
— Mulţumesc,
bunule călător, a strigat Trosnilă în urma lui, mestecând coada. Astăzi n‑o
să‑mi
mai chiorăie burta de foame.”
Carlo Collodi, „Aventurile lui Pipì, maimuțica roz”,Editura Polirom, Iași 2018
„Trăia odată, în vestitul ţinut Baram‑bam‑bum, o mică familie de maimuţe: mama, tatăl şi cei cinci copilaşi, toţi băieţi, care nu erau mai înalţi de‑o şchioapă. Familia locuia pe crengile unui copac uriaş din mijlocul unei păduri, plătind cincisprezece prune chirie pe an unei bătrâne gorile înfumurate care pretindea că e proprietarul. Patru dintre cele cinci maimuţici aveau blana de culoarea ciocolatei, în vreme ce prâslea, prin cine ştie ce ciudăţenie a naturii, era acoperit cu un puf roz ca petalele trandafirilor de mai. De aceea toată lumea, şi acasă, şi afară din pădure, îl poreclise Pipì, cuvânt care în limba maimuţelor chiar asta înseamnă: „de culoarea trandafirului“. Pipì nu semăna cu fraţii lui şi nici cu celelalte maimuţici care trăiau în preajma copacului lor, şi nu numai pentru că era roz.”
DORIN POPA: Revelația poeziei
Născut
la 5 iulie 1955 în localitatea Ştiubieni, judeţul Botoşani.
Conferenţiar
în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării, Facultatea
de Litere, Universitatea „Al.I.Cuza”, Iași. Doctor în Ştiinţe Umaniste, specialitatea
Filologie. Master în Jurnalistică.
Licenţiat
al Facultăţii de Fizică. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1993.
Redactor,
secretar general de redacţie, redactor-şef adjunct şi redactor-şef la revista
Dialog a Universităţii ieşene „Al. I. Cuza” (1979-1983). Redactor la Editura
Universităţii „Al. I. Cuza” (1990-1992).
Redactor
principal (publicist comentator) la revista Contemporanul, Bucureşti, a
Ministerului Culturii din România (1991-1999). Şef departament cultural la
ziarul Monitorul (astăzi, Ziarul de Iaşi) (1992-1997). Realizator al emisiunii
Exerciţii de înţelegere – talk-show, Radio Nord-Est, Iaşi (1998-2000). Realizator de emisiuni TV la posturile Europa
Nova și Tele M (1992-19967). A colaborat și la: Cotidianul (redactor, 1991-1994),
Ultimul cuvânt (redactor, 1993), Timpul (redactor-șef adjunct, 1990), Unirea –
publicație a PNȚCD Iași (redactor-șef, 1990), Acum,
Vatra, România literară.
Expert-evaluator
al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS),
domeniul Ştiinţe ale Comunicării.
Expert-evaluator
al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior
(CNCSIS), Comisia de Ştiinţe Socio-Umane şi Economice. Coordonator al
colecțiilor Jurnalism și Societate & Publicistică ale Editurii Institutul
European, Iași.
„Poeziile profesorului Dorin Popa au fost
pentru mine o revelaţie. Revelaţia pe care o ai când te întâlneşti cu creaţia de
mare valoare. Este genul de scriere verticală, care are ca axă timpul –
inalterabilă, inepuizabilă, mereu proaspătă, mereu nouă - din ce în ce mai rară
în zilele noastre, în care privilegiată pare să fie scrierea orizontală,
cantitativă, obscură, lipsită de spirit, deci de finalitate. O asemenea poezie ar trebui să circule şi să
ajungă la oameni, pentru că este ca aurul pur: poate produce transmutări
rapide, chiar instantanee în conştiinţa cuiva.
Dotat cu un simţ natural al limbii, poemele sale au calitatea de a fi
traductibile în orice limbă sau idiom fără să-şi piardă valoarea din original.
Acest lucru poate să le confere, dincolo de valoarea estetică şi morală, o
universalitate pe care şi-o doresc mulţi
şi pe care o obţin, până la urmă, foarte puţini. ”
(Ioana TRICĂ, poet, 19
iunie 2011)
(Ioana TRICĂ, poet, 19 iunie 2011)
Nimeni
nu înţelege pe nimeni
pretenţii absurde de atâtea ori am avut
radar perfect credeam că mi-e sufletul
pentru paşii tăi pentru respiraţia ta
pentru plânsul tău
în pielea celuilalt cu râvnă cu iubire
am putea în sfârşit mântuitor ajunge
dacă n-am descoperi cu dezamăgire
că suntem prizonierii epidermei noastre
şi cântul tău şi plânsul tău, privirea ta
emoţiile, neasemănarea şi visele tale
toate sunt ale mele în veci de veci
şi toate în veci îmi vor fi străine
printre lacrimi, hohotind, te strâng pierdut
te îmbrăţişez cum nu voi mai putea îmbrăţişa
vreodată
exişti în mine mai adânc decât în inima ta
şi cutremurat îţi şoptesc din depărtare:
nimeni n-a înţeles pe nimeni
niciodată!
Dorin Popa, „Povestea mea: alia avatar” (poeme 2011)
Dorin Popa, „Povestea mea: alia avatar” (poeme 2011)
Nessuno intende nessuno
ho
avuto tante volte delle pretese assurde
credevo che la mia anima fosse un radar
perfetto per i tuoi passi, per il tuo respiro
per il tuo pianto.
potremmo essere finalmente nei panni altrui
nel cuore del prossimo, con amore, redentori giungere
se non scoprissimo delusi di essere
i prigionieri della nostra propria pelle.
il tuo canto e il tuo pianto, il tuo sguardo,
le emozioni, la tua unicità ed i tuoi sogni
sono tutti i miei, per eternità
ma tutti, per sempre, saranno stranieri per me
scoppiando in lacrime ti stringo perduto
ti abbraccio come non potrò mai più abbracciare
nessuno
esisti in me più profondamente che nel tuo cuore
e sconvolto ti sussurro da lontano:
credevo che la mia anima fosse un radar
perfetto per i tuoi passi, per il tuo respiro
per il tuo pianto.
potremmo essere finalmente nei panni altrui
nel cuore del prossimo, con amore, redentori giungere
se non scoprissimo delusi di essere
i prigionieri della nostra propria pelle.
il tuo canto e il tuo pianto, il tuo sguardo,
le emozioni, la tua unicità ed i tuoi sogni
sono tutti i miei, per eternità
ma tutti, per sempre, saranno stranieri per me
scoppiando in lacrime ti stringo perduto
ti abbraccio come non potrò mai più abbracciare
nessuno
esisti in me più profondamente che nel tuo cuore
e sconvolto ti sussurro da lontano:
– nessuno ha mai inteso nessuno!
Sursa:
Ceaușescu la Cotnari
Frățiorului
meu Petrică, un mare hoțoman...
Era în vara anului 1983, într-o
dimineață toridă de iulie. Soarele se pregătea de nunta lui de foc, dănțuind
diabolic prin cercul de lumină, aruncând scântei învăpăiate pe peticul de iarbă
pârjolit de la capătul casei. Pe el se afla o balie mare și rotundă, din acelea
folosite prin casele de la sate, atunci când se făcea baia săptămânală, de
obicei sâmbătă seara, dacă nu era cruce roșie în calendar. Balia nu mai folosea de mult
timp acestui scop înălțător, pentru că, odată spartă, cârpită și iar spartă,
fusese înlocuită cu o alta cumpărată tocmai de la Hârlău, marțea, când e târgul
mai în toi. De când cu balia cea nouă, aceasta fusese scoasă afară și acum
stătea neclintită, plină ochi cu știuleți de porumb de anul trecut. Șoarecii au
mai ronțăit și ei câte ceva, atunci când porumbul stătea răsfirat prin pod.
Uneori, în nopțile pustii de iarnă, atunci când viscolul se mai potolea ca să
răsufle, de câte ori nu auzeam, stând covrig sub plapumă, duruieli prin pod. Și
atunci mamaia îi zicea tataiei:„auzi, bre omule? Șoarecii ne mânâncă păpușoiul,
o să ne cadă-n cap cu pod cu tot!” Și tataia, în loc de răspuns, își dregea vocea și zicea:”Ei...”
Pe lângă balie tronau mai mulți găinați
uscați, răspândind în jur un miros dulce-înțepător de poiată de găini. În balie
stăteau abandonate două desfăcători, una cu mânerul „bandajat” cu un tifon
murdar, iar o alta fără, se desfăcuse și
căzuse pe undeva. În rest, pustiu, doar vreo câteva grăunțe ghioșate
arătau că cineva a început să facă treabă pe aici și că, cine știe de ce, s-a
abătut deodată pe cărări lăturalnice.
Prin crăpătura îngustă a porții din
grădină, patru copii, o fată și trei băieți, o ștergeau englezește, cu
picioarele goale, ca să nu facă zgomot, strecurându-se și lungindu-se ca niște
nevăstuici, de teamă să nu atingă
scândura care susținea plasa cu ochiuri care nu le lăsa pe găini să ajungă în
vie și să ciugulească la „poamă”. Și doar cu câteva clipe înainte stăteau cu
toții smeriți în jurul baliei și ghioșau boabe de porumb. Cu toată aparenta lor
supunere, mintea le era în altă parte, vorba mamaiei „pe coclauri” sau pe
„pustii cu oala-n cap”, prin huci la „adunat potcoave de la cai morți” sau
„belind ochii pe pereți după cai verzi”. Numai la mâncare nu erau obosiți, iar
Petrică, cel mai „leneș și mai mincinos” dintre toți, venea într-o mare „gonetă”, ca să fie primul la masă. Se
așeza repede, uitând să se spele, pe
băncuța de lemn din fața patului de scânduri, folosit ocazional și ca masă,
atunci când mamaia punea un șervet lung, curat la marginea acestuia. „Te-ai
spălat, mă pușlama?”, îl și lua mamaia
la rost. „Ddda, mai înainte când nu vă uitați la mine...Să mor eu, mâmaia”! „Să
mori tu, ia vino-ncoa’ și arată-mi
mâinile!” Petrică o dădea din colț în colț, dar până la urmă nu avea încotro
și, clipind des din ochi sau dând mărunțel din buze, deschidea pumnii, arătând
lumii cele mai răpănoase palme văzute vreodată. Mamaia îi dădea vreo câteva
scatoalce peste urechi și altele peste coate, în timp ce Petrică o ruga
disperat „să-l înțeleagă și pe el” și să se mai uite încă o dată, că poate n-a
văzut bine prima dată. „Nu, mâmaia, deci eu m-am spălat, jur, dar așa sunt mâinile
mele... sunt bronzat!” „Măi, ești hoț, bandit și mincinos, exact ca moșu-tu Mihăiță, să nu fii de-o măsură.” „Ba
nu!” Și Petrică se apuca de urlat ca un buhai de baltă, ca și cum i s-ar fi
făcut cea mai mare nedreptate. „A, încă mai răspunzi, las’ că-ți dau eu dacă
vrei să buhăiești fără motiv!”. „Nu, mâmaia, am greșit, am crezut că m-am
spălat, dar am uitat... dar sunt și bronzat, uitați!” Copiii se spălau în
grabă, ținând cu rândul, o ulcică verde de tablă cu smalțul sărit pe fund. Unul
turna apa iar ceilalți stateau cu picioarele depărtate, ca să nu se
stropească, pregătiți cu mâinile făcute
pâlnie, unind degetele ca să țină apa cât mai mult în căușul palmei. Luau
săpunul de rufe, făcut din sodă caustică și pelin, îl învârteau de câteva ori
prin mâini, trecându-l de la unul la celălalt, atenți să nu-l scape pe jos și
să se murdărească de pământ cu paie. Se temeau să nu fie „bunghiți” și apoi
„felicitați” de mamaia. Din grabă, trânteau ulcica pe treuca de piatră alături
de sapunul cleios, își scuturau mâinile prin aer sau se stropeau reciproc între
ochi, se ștergeau de fundul pantalonilor, după care veneau îmbujorați la masă.
Își ocupau locurile, după vârstă și rang: Mariana, că era mai mare și preferata
bunicilor, avea locul ei la masă, între aceștia. Ceilalți trei frățiori ocupau
locurile de la masa improvizată, uitându-se fix în fundul castroanelor de
tablă, ca și cum s-ar fi așteptat ca mâncarea să iasă, ca printr-o minune,
chiar de acolo. Un polonic mare alb umplea castroanele cu „borș de mamaia”, făcut
din „buruieni” de prin grădină: bob, cartofi, ceapă, lobodă, leuștean și
„pitrinjăl”, dres cu ou și cu o lingură de smântână de la vaca lu’ Gașița
bâlbâita, „bețâvucă șî cam curvucă, sărăcuța”, după cum o descria chiar
bărbată-său, gângăvit și el, mai ales după vreo două pahare de vin din ăla acru
„de-ți sare pălăria, dom’le!” Hăpăiau cu zgomot din lingurile duse ochi până la
gură, iar când mamaia îi privea mustrător, ei le așezau încet în farfurie,
ținându-le prea mult prin aer ca să nu atragă atenția. Așteptau pocăiți felul doi, mămăliguță cu
scrob și o lingură de tochitură adusă tocmai din paravanul din spatele casei.
Câteva felioare de castraveți murați, aduși de la rece, completau farfuriile,
dându-le un aspect din cale-afară de ispititor, făcându-i pe copiii geloși să
se uite în farfuriile celorlalți ca să
controleze dacă sunt la fel.
Acum, în schimb, se aflau pe coclauri „cu
oala-n cap”. Mamaia tocmai descoperise delictul și rupsese o râpcă numai bună
de iușnit pe fundul și pe picioarele pușlamalelor. Pe ea o mira doar
comportamentul nepoatei ei. „Să fi făcut ea una ca asta? Cu siguranță are o
explicație. S-o fi dus după ceilalți să-i caute? O fi pățit ceva? Oricum, las’
că se întorc ei acasă și le dă ea de cheltuială!”
În timpul acesta, cei patru copii se
fofilau pe cărarea dintre sfeclă și ceapă, ajungând până la veceul din tablă
roșie ruginită și de acolo până la hat la tanti Maria a lu’ Chircu. Tocmai când
voiră să coboare hatul, iaca și tanti Maria care-și făcea de treabă prin grădină
la dânsa, pe sub vișin. Rupea crenguțe de vișin și le punea în pestelcă. Se
pregătea să pună castraveți la murat. „O bunătate!” Cu o mână ținea pestelca și
cu alta rupea rămurele mici din copac. Aducea cu una dintre căprițele tataiei,
atunci când se agățau pe garduri ca să mânănce spini de cătină și pelin. S-au cam temut de dânsa că se va duce repede
la mamaia și îi pârăște. După ce i-au zis în modul cel mai ceremonios „sărut
mâna”, Mariana încercă să îngaime o minciună, precum că a pierdut un pui cu
gâtul golaș și că acum, vezi Doamne, nu-i, poate s-a strecurat prin gardul de
spini ș-o fi plecat pe drum de unul singurel. Petrică, la fel de ceremonios, o
anunță și pe tanti Maria că Ceaușescu îi în vizită la Cotnari, dar nu-i spune
că-i în păpușoi la nenea Sandu. „Vai di mini și di mini, și eu cu capotul ista
zdrențuros? Și cu baticu’ ista urât în cap? Și undi l-ați văzut? A, trebuie să
fie la Gostat, parcă am auzit eu șeava la aparat, da’ n-am băgat di samă, cu
atâta treabă...” Și o ia repejor la deal, uitând de crenguțele de vișin...și de
murături. Ceilalți frați, dacă au mai auzit-o și pe tanti Maria că parcă a
auzit „șeava la aparat”, despre venirea
lui Ceaușescu la Cotnari, se uitau la Petrică ca la un norocos, fiindu-le de
fapt ciudă că nu l-au văzut ei mai întâi.
Atunci au început să mărească pașii și chiar să fugă printre bolovanii
tari din vie, ocolind cu grijă paiele uscate și groase care i-ar fi putut
înțepa la tălpi. Înainte mergea țanțosă Mariana, cel mai mare dintre copii.
După ea, ținând un băț, cu care să se apere de câini, venea fluierând Ștefănel,
cel mai mare dintre băieți. De când învățase să fluiere, părea mai curajos și
fluieratul era un fel de a-i ține de urât mai ales noaptea, atunci când trebuia
să meargă prin grădină singurel. După el
urma Costel, cel mai mic dintre frați. Ținea și el un băț, nu ca să se apere de
câini, doar așa, să semene cu fratele cel mare, cu Ștefănel. Încerca și el să
fluiere, dar nu reușea decât un pufăit expirat.
Învățase, în schimb, să scuipe în
lături ca nenea Ghiță, atunci când urca la deal cu calul. Petrică era mijlociul
dintre cei trei băieți, cam mincinos și căruia îi plăcea să facă treabă, precum
câinelui a linge sare. În toiul treburilor, frații ceilalți stăteau cu ochii pe
el ca pe butelie și asta pentru că își făcea pierdută urma ca măgarul în ceață.
Ba avea o bubă la picior și trebuia să o studieze îndelung să nu fie „ceva
periculos”, ba îl apuca durerea de burtă
și trebuia să meargă la veceu de câte cinci-șase ori într-o oră, sau îl mânca
în cap și poate, Doamne ferește, a luat
păduchi de la găinile din poiată etc... Și dacă într-adevăr îl apucau „durerile
facerii”, se punea pe căutat o frunză „potrivită” pentru treaba pentru care se
pregătea. Că dacă doar pomenea de hârtia igienică, mamaia i-o și reteza „Ț-o adus mă-ta hârtie igienică? Nu! Să-ți
fie de bine! Ia-ți o frunză!” Și Petrică tocmai asta făcea, doar că nu era ușor
să o nimerești pe cea potrivită. Cele de
cireș erau prea mici și nu foloseau la nimic; frunza de fasole ar fi fost ea
bună cumva, doar că înțepa al dracului de tare. Mai rămâneau frunzele de
sfeclă. Destul de mari, ce-i drept, doar că nu prea te puteai baza pe ele. Mă rog, o frunză musai trebuia
să găsească. Mai erau caietele și cărțile aduse de prin pod. Foile îngălbenite
erau scrise cu un stilou albastru deschis, trădând o caligrafie fără cusur. Mai
toate caietele erau lipsite de coperți, ca și cum cineva, le-ar fi deposedat,
mai întâi de identitate, pentru a servi unui scop mai puțin nobil. Acum zăceau
aruncate într-o găleată de tablă ruginită, aflată într-un colț, în interiorul
„cabinei telefonice”. Chiar așa și arăta, mai puțin cu tronul de scândură cu
gaură rotundă în mijlocul lui. Poate că
de asta și zicea câteodată tata: „mă duc să dau un telefon!” și se întorcea
după ceva timp. Petrică luă un caiet și citi: „sfecla roșie și rapița se
plantează...” aici cineva întrerupse în mod nemilos informația, luându-și exact
colțul cel mai important. Găleata, după cum a constatat chiar Petrică, era plină de caiete de
agricultură și de mecanizare. A, mai era o carte, tot fără coperți, de economie
politică. O deschise. Înăuntru era o poză. Nicolae Ceaușescu privea triumfător către
popor. În carte, băiatul mai găsise și
altele și-i păru rău că „tovarășul” nu stă într-un loc de onoare. Rupse foile
și le puse sub braț, apoi ieși ușurat, nu înainte de a studia o pânză de
păianjen și de a omorî un muscoi chiar cu „ tovarășul Nicolae Ceaușescu” în
persoană.
Elicopterul de stropit la vie huruia
undeva în depărtare, deasupra viilor de la gostat. Cîteodată se mai rotea și pe
deasupra casei și copiii se îmbulzeau să iasă
din casă și să-i facă repede cu mâna: „Avion cu motor,/Ia-mă și pe
mine-n zbor/ Să mă fac aviator!/ Nu te iau/Că ești mic/ Și te cheamă Polonic!”
Petrică a venit într-un suflet la frații lui și i-a anunțat că l-a văzut pe
tovarășul Nicolae Ceaușescu cu tovarășa Elena în păpușoi la nenea Sandu. „Mă
dracule, dacă-i minciună, te batem cu bolovani până acasă și-ți mai rupem și
picioarele!” „Dacă vă spun că l-am văzut, a venit cu elicopterul de stropit la
vie!” „Ia jură, ia!” „Jur, uite că-mi
fac cruce de trei ori, să mor eu!” „Treaba ta, ai jurat!” „Jură și pe roșu,
ia!” ”Uite că jur, na, jur pe roșu că l-am văzut în păpușoi la nenea Sandu!”
„Și cum era îmbrăcat, mă rog, ia?” „Păi cum să fie, iac-așa cu o șubă ca a lu’
tăticu și cu căciula aia a lui de lână brumărie, mă rog, așa cum apare la
televizor.” „Și tovarășa Elena Ceaușescu, cum era îmbrăcată, ia?” „Cu o rochie
albă cu guler de dantelă, na! Și mai avea și o poșetă în mână, tot de la
televizor! ” „Și te-a văzut, ia?” „Păi nu, că tocmai atunci când să se întoarcă
spre mine, am luat-o la fugă să vin și să vă spun.” Tot ar fi ceva să fie
adevărat, se gândea Mariana. Îți dai seama ce-o s-o mă invidieze copiii de la
școală? Dar ce-o să mai povestească la întoarcere! O să se oprească la nenea
Emil și la tanti Mariana ca să le dea și lor vestea cea mare. Cum o să vină
Coca și cu nenea Fănică tocmai prin vie și o să-l invite în casă. O să le dea
pâine de casă, făcută de tanti Mariana, cu margarină și cu magiun de prune pe
deasupra. Și bineînțeles că o să le dea și lor, că așa-i frumos, doar au venit
împreună.
Pe urmă Coca o
să le zică: „dar haideți olecuțâcă șî pe la mămicuța!” Ar putea s-o ia pe drum
cu tot alaiul lor, dacă e prea strâmt prin vie, să nu se împiedice, ferească
Dumnezeu, tovararășa Elena Ceaușescu cu pantofii ei de lac de la televizor! Ar
putea să rămână peste noapte la ei. Mamaia i-ar culca în odaia de curat și i-ar
înveli cu plapuma cea nouă cu miros puternic de naftalină. Chibrit de la
capătul casei i-ar păzi cuminte și o să ajungă la televizor, precum câinele lu’
Pistruiatu’. Parcă avea un câine, nu? Sau parcă o bicicletă? Nu mai contează. Că el tot o casă din asta are la Scornicești,
așa că nu ar face prea multe nazuri. Tovarășa Elena Ceaușescu o să admire
țoalele din cordele din zestre și o să îi dea pe toți la televizor chiar la
telejurnal, ca „fii ai Poporului” din satul Cotnari.
Când au ajuns în păpușoi la nenea Sandu,
nici urmă de tovarășu’ sau de tovarășa. O liniște cumplită domnea peste hotar,
doar niște greieri negricioși țârâiau de prin pământul crăpat. „Unde-i, măi, îl
întrebară frații mai mari, în timp ce mezinul roșu la față de mânie, că a fost
păcălit, se pregătea să-i dea un băț la spinare. „Era aici, jur, eu l-am
văzut!” Ștefănel se pregăti să ia un bolovan din păpușoi și să-l azvârle după
el. Petrică o zbughi din loc ca un iepure speriat. Fuga prin păpușoi dură o
veșnicie. Băiatul fugea cotit, călcând în picioare o grămadă de lobodă și de
mărar, plantată printre rândurile de porumb. Îl prinse Ștefănel tocmai când se
pregătea să cotească în vie la nenea Emil și dacă nu ieșea nenea Fănică la
veceu, îl ghigoseau acolo ca pe el, mai ales că în loc să plângă, el râdea și
le făcea în ciudă. Copiii deciseră să nu mai vorbească niciodată cu el, ca să
se învețe minte, dar el râdea de unul singur, îi imita și mai dădea și câte un pârț ca un mare nerușinat.
Întoarcerea era iminentă. Îi aștepta
mamaia cu o bucată de râpcă cam grosuță, semn că gluma s-a îngroșat și ea peste
măsură. Aflase și ea de venirea lui tovarășu’ și cum nu credea o iotă, mișca
prin aer râpca amenințător. Se uită la
Petrică: „Mă, mă pușlama, am să te dezbrac de nădragi și o să stai cu
struțacul gol să te ciupească găinile,
ca numai de măgării ești bun!” Îi iușnise doar vreo două peste durlige.
Ceilalți au scăpat cu cămașa curată, alegându-se doar cu niște priviri aspre.
În timpul mesei, tăcere. Doar mamaia se străduia din răsputeri să nu
izbucnească în râs. „Ai auzit, bre omule, Ceaușescu în păpușoi la cumnatu’
Sandu, Dumnezeu să-l ierte! Dracii de copii simțiră spiritul de glumă și
începură să mustăcească și ei. Mai târziu râdeau de-a binelea, arătându-și unul
altuia fasolele. Până și Petrică, care până mai înainte scâncea și
suspina, uitându-se în jur ca un cățel milog, pufni în râs, deși îi era încă
ciudă. Îi săriră și mucii din nas și
asta îl făcu să râdă din nou. Râdea și plângea, frecându-se cu măinile peste
picioare, exact acolo unde râpca îi
lăsase vreo câteva dungi sănătoase.
Râs cu plâns,
balegă de mânz!
Povestire din cartea „Marenuca și cei zece cozonaci mușcați”
Ana-Maria Pătrașcu
Marenuca și cei
zece cozonaci mușcați
Frățiorilor mei
complici,
Pe patul de arcuri din dormitorul copiilor, stăteau
patru frăți într-o muțenie absolută. Camera lor nu era nici mică, dar nici
mare, fiind ultima din șirul celor patru camere: două dormitoare, o sufragerie
și o bucătărie strâmtă. Unicul avantaj era că se afla chiar lângă baie și nu
era necesar să parcurgă toate celelalte
camere, mai ales dacă voiau să treacă neobservați de ochii severi ai tatălui.
Singurele mobile, care îmbogățeau oarecum interiorul acestei camere, era patul
cu arcuri în care dormeau cei patru copii de-a picioarele, doi câte doi, și
soba de teracotă care încălzea iarna cu ciocălăi și rumeguș. În anotimpul cald,
aceasta funcționa pe post de mobilă lucioasă, dată bine cu motorină, ca să
miroase frumos „a curat”. Un mileu mare,
cusut cu ață, stătea țeapăn deasupra cu
unul dintre colțuri cu țărțămuri lăsat
în jos. Odată, unul dintre copii, fiind răcit și negăsind batistă, și-a suflat
nasul chiar cu colțul acela bine apretat și atunci mama lor, „mămica” a făcut o
„anchetă militară” și l-a descoperit pe cel care a profanat mileul proaspăt
spălat, apretat cu făină de grâu și călcat cu fierul care uneori mai și curenta, că doar tata era
și electrician în timpul său liber. Ca să nu pară prea săracăcios, mama a mai
adus și mașina de cusut aici, pe post de masă și bineînțeles că și pe aceasta
trona de decor un mileu țeapăn, care arăta deschis că terenul era oarecum
minat. Holul cel mic de lîngă baie era „mobilat” cu o mașină de spălat Albalux
9 care mergea hârâit sau tușea înecat atunci când „scuipa” apa murdară în
veceu. Capacul era ușor scorojit de la rugină sau poate de la încălzit prea mult apa pentru baia săptămânală de
sîmbătă în cădița de plastic dreptunghiulară. Dacă uitai mașina în priză, după un timp fierbea cu bolborosiri
zgomotoase și atunci mama, care se temea mai întotdeauna de aceste lucruri, lua
o flanelă de-a copiilor de la spălat, și smulgea cordonul din priza defectă de
pe peretele exterior al băii, închizând ochii și deschizându-i imediat
după. De altfel, era o mașină de spălat
multifuncțională: spăla rufe, dar nu le și clătea, operația aceasta o făcea
mama în cadă cu apă rece, încălzea apa pentru baie și „pedepsea” copiii răi.
Furtunul de gumă al mașinii era deosebit de mobil, adică se desprindea cu ușurință
de la locul lui, plesnea nătărăii peste picioare, și dacă se împotriveau, peste
mâini, apoi era pus, cu cea mai mare eleganță înapoi la locul lui, de parcă
acolo ar fi stat dintotdeauna ca cel mare Sfânt. Salvarea venea doar atunci
când aceasta era ocupat cu procesul de evacuare a apei, de obicei câte o zi
întreagă, dacă aveai noroc și nu se oprea apa la bloc. Acum însă nu era zi de
spălat, lucru regretabil pentru bieții copii, care așteptau nemișcați pe patul
cu arcuri, cu genunchii la gură, strânși bine de ambele brațe adunate în
cruciș. Așteptau în cea mai mare liniște, cu inima la gură, interogatoriul. Și
mama nu glumea când era vorba despre așa ceva. Era așa de pricepută, că dacă ar
fi fost vorba chiar și de Bin Laden, l-ar fi făcut să mărturisească când s-a
apucat de fumat prima dată în viața lui.
Un fel de Sherlock Holmes al acelor timpuri. În afară de chinuitoarele și interminabilele întrebări,
mai toate capcană, de promisiunile înșelătoare că dacă recunosc, ea îi va ierta și apoi le va uita pe vecie toate „relele
înfăptuite cu bună știință”, nesiliți fiind de nimeni”, mai folosea și tehnici
mai puțin ortodoxe, dar eficiente, cum era, de exemplu tratamentul cu furtunul
de la mașina de spălat. Era un fel de baston al lui Garcea în variantă retro.
Bucătăria era prea mică, așa că mobila pentru
alimente ocupa locul de cinste în camera părinților, acolo unde se și mânca
seara, „că era mai cald”. Nu trecuse prea mult timp de la Paști, așa că încă se
mai delectau cu ceea ce rămăsese bun de mâncat de la Sfânta Sărbătoare. În
dulapul de jos al mobilei de bucătărie stăteau zece cozonaci mușcați. Făptuitorul sau făptuitorii, încă nu
se știe bine cine a pricinuit un astfel de sacrilegiu în masă, a fost probabil
atras de umplutura opulentă de cacao cu nucă dulce și incredibil de bună care
ieșise la copt pe una dintre marginile laterale ale cozonacului, imagine din
cale-afară de ispititoare, s-o luăm pe aia dreaptă. Când mama îi descoperi, i
se opri inima-n loc și ceva, ca un nod, i se pusese în gât și o sufoca. Îi luă
la controlat pe toți zece: toți avuseseră aceeași soartă: „plagă mușcată”.
Părea opera unui criminal în serie, cu toate că urmele erau diferite.Toți fuseseră măcelăriți
în același mod, doar că amprentele lăsate pe suprafața acestora variau ca
mărime. Unii cozonaci erau mușcați din același loc, cu o precizie uimitoare.
Chiar și mărimea gurii coincidea. Alții erau mușcați mai „finuț”, fiind mai
mult roși de jur împrejur, „ca să nu se observe”. În fine, se puteau distinge:
mușcături mici, mușcături largi, adânci sau superficiale, rosături ca de
șoricel, etc. Îi făcuse în joia mare, stătuse toată noaptea în picioare și
făcuse doisprezece cozonăcei si două păscuțe. Din toate acestea, rămăseseră
acești zece cozonaci crescuți bine la copt, rumeniți atât cât trebuie, dar mai
ales buni și puhavi. Mai erau și dați cu zahăr pudic pe deasupra, care nu prea
se prea găsea... În fiecare zi, mama deschidea dulapul și se uita la ei ca la
ochii din cap. Că dacă venea cineva,
avea și ea cu ce să se mândrească: „Poftiți, mâncați, am făcut o grămadă,
uitați!” Și le-ar fi arătat cu mult orgoliu cozonacii din dulap. „Uite ce-au putut să facă dracii, cruce de
aur, duc-s-ar pe pustiu, ptiu, ptiu, ptiu!” Că doar pentru ei i-am făcut, că
doar nu pentru ea și pentru tat-su, trebuia să ceară că le dădea. Ce, nu le dădea
ea? Dar să mănânce frumos, felii tăiate și la masă, nu aiurea și să-și bată joc
ca niște dușmani!” „Dușmanii” intuiră deja ce se întâmpla dincolo, auziră ușile
dulapului deschise și închise de mai multe ori. Cunoșteau deja zgomotul ușilor.
Așteptau doar nemișcați interogatoriul și apoi sentința. Își plimbau privirile
de la unii la alții, strângându-și genunchii cu abele mâini. Unul dintre ei
scoase chiar și limba și-și linse unul dintre genunchi. Își dădu seama imediat
că era sărat și se opri la timp. Semăna într-un fel cu gustul lacrimilor și
parcă îi venea să plângă dinainte. Mama
nu prea înjura sau nu înjura deloc, mai ales de cele sfinte, „Doamne ferește!”
Avea totuși o înjurătură a ei, nu știu de unde o căpătase, iar copiii nu prea o
auziră în jur, mai ales de la tata care avea un arsenal întreg din categoria
celor sfinte și laice laolaltă. Oricum ar fi fost înjurăturile, toate făceau referire la mamă, ca și cum toate cele
pomenite i-ar fi aparținut numai ei. Niciodată nu au auzit, de exemplu „Gura lu’
tac-tu astăzi și mâine!” Mama avea o singură înjurătură: „Zâdiroiu’ mă-tii
astăzi și mâine!” Spus cu ciudă, avea același efect ca cele spuse de tatăl,
doar că ea în loc de lucruri sfinte, folosea probabil un eufemism. Copiii își
auziră, pe rând, numele strigate de mamă:„Ana Maria, Ștefănel, Petrică,
Costeeeel!” Semăna cu un strigăt de luptă. Deja o vedeau pe mama lor asemeni
lui Tarzan, care urlă cu patimă înainte de a acționa. Și-o imaginau parcă și cu
un cuțit în gură. În loc de asta, mama intră în camera lor valvârtej și nu avea
fața lui Tarzan, ci doar o față roșie de nervi.
În loc de cuțit, ținea un cozonac în mână pe care îl flutura acuzator
prin fața „dușmanilor”. „Mă dracilor, «Cruce de aur» și «Doamne iartă-mă», că
mă faceți să fac păcate, mă, cine a făcut așa ceva? După aia cu un ton mieros bătător la ochi:
„Recunoașteți, că nu vă bat, spuneți doar adevărul și vă iert!” Licăririle de
mânie din ochii mamei, arătau în schimb contrariul, așa că cei patru copii
începură să se disculpe, fiecare în felul său, aducând motive temeinice care
i-ar fi scos total din cercul suspecților.
Doar că mama era de neclintit. Ca o piatră: „Cine, cine a hăcuit toți
cozonăceii aștia, sărăcuții, făcuți de mine?
Nu puteați să luați unul singur și să tăiați frumos cu cuțitul? V-am
oprit eu vreodată de la mâncare? Spuneți!” Copiii dădură cu toții din cap că
nu. „Am făcut cozonaci ca să mănânc doar eu?” Copiii dădură din nou din cap.
„Atunci de ce, zâdiroiu’
mamei voastre, i-ați crâmpoțit pe toți?” De data asta copiii dădură din umeri,
că adică nu știu. „A, deci recunoașteți că voi ați făcut!” Copiii negară și de
data asta, dând din cap de mai multe ori, ca să fie mai convingători.
Fură aduși vreo patru cozonaci spre a fi dați de
exemplu. Toți erau mușcați din partea laterală și stăteau așa pe mașina de
cusut cu gurile căscate spre cei patru copii care îi priveau circumspecți.
Viața din comunism le dădea oamenilor cele mai năstrușnice idei, așa că mama
avea și ea ideile ei: „Ia, gurile la control, că dacă nu, chem miliția!” Mama
s-a pus pe măsurat și pe comparat mușcăturile de pe cozonaci cu gurile celor
patru suspecți, care semănau acum cu niște potârnichi prinse în ungher. Fiecare
mușcătură în parte fu măsurată minuțios cu gura unui ipotetic vinovat. Doar că
și copiii știau să se apere, dezvoltând încă de mici și mai ales în asemenea
împrejurări, un instinct puternic de conservare. Dacă se întâmpla ca mușcătura
de pe cozonac să fie mai mare, ei țuguiau imperceptibil buzele, pentru a obține
o gură mai mică. Dacă se întâmpla invers, ca mușcătura să fie mică, își adaptau
buzele, așa că gura să pară mai mare și tot așa. Dar și mama era atentă, așa că
de fiecare dată striga „Nu schimba gura!”, dar tot degeaba. Dacă a văzut că nu o scoate la capăt, le
strigă: „Ei, de azi înainte să mâncați un...rahat!” Doar că le spuse altceva.
Și pe șleau! Și apoi aduse furtunul,
semn că nervii îi erau întinși ca o coardă care se va destinde numai după ce îi
va lua la încins pe răufăcători. Dar cine și cât a mușcat? Zece împărțit la
patru dădea cu rest, iar ei falsificaseră probele. O să-i încingă pe toți în
mod egal ca să nu se supere. „Bătaia e
ruptă din rai”, doar că „unde dai și unde crapă”! Când mama îl plesnea pe câte
unul dintre ei, ceilalți plângeau dinainte, ca și cum pe ei i-ar fi lovit și
dacă urlau de pe acum era ca și cum
și-ar fi ispășit deja pedeapsa, doar erau la grămadă și poate așa
scăpau. Când ajungea și la ei, se
abțineau, icnind scurt și dacă loviturile continuau, se apucau de furtun,
pregătiți fiind să lupte pentru viața lor
până la capăt, lucru care o enerva din cale afară pe mamă. După ce îi
aghezmui pe toți patru și îi amenință că îi va spune tatălui, se apucă de alte
treburi, lăsându-i pe „Doamne iartă-mă” cu păcatele lor nemărturisite. Se
ogoiră unul pe altul și apoi căzură într-un somn adânc, suspinând din toți
rărunchii. Mușcăturile de pe cozonaci îi priveau amenințător de pe mașina de
cusut iar dacă nu s-ar fi trezit la timp, i-ar fi mușcat pe toți de la mic la
mare sau invers.
Ana Maria Pătrașcu, Marenuca și cei zece cozonaci mușcați
Ioan Romeo Roşiianu, „Scrisoare despre străzi pustii și liniștea goală”
Salutul acestui om frumos și talentat este „Te îmbrățișez cu sufletul!”
Cu siguranță cititorii, iubitorii de frumos, îi vor îmbrățișa versurile din tot sufletul.
Poezia sa, în vreme de carantină, reprezintă un adevărat jurnal al vremii și al vremurilor de afară, asupra cărora se suprapune existența în și în afara ființei subjugate, expresie a multiplelor identități, în căutarea eliberării prin „lumină lină”.
Scrisoare
despre străzi pustii și liniștea goală
IUBITO, în seara asta liniștea a făcut nudism în amintirile mele
și nu s-a rușinat de poftele ce-mi invadaseră vintrele
se făcea de ziuă când m-am uitat pe geamul
ce dădea înspre strada cu viață
nu trecea niciun om printre umbrele răposate pe asfaltul crăpat
spălaseră cei de la primărie până și urmele mele de-ntors acasă
de aia mă și tem să ies acum pe stradă
ca să nu mă rătăcesc printre spaime și viruși desculți
nu mi se mai vede pasul nemurit pe aleea ce duce-nspre inima ta
nici mașini nu mai trec acum de nicăieri spre niciunde
stau închis în odaia mea și mă destrăbălez cu eroii din cărți
vecinii mă reclamă la poliție atunci
când îmi invidiază regăsirea de sine.
(Mai știi când mi-ai aruncat la coș amintirile color și le-ai păstrat doar pe cele-n care sufletul meu plângea?)
Așa a fost, Iubito, dar acum trăim vremuri în alb negru
sepia a devenit și ea culoare nu mai este o vietate acum
stau pe balconul închis ca-ntr-o cușcă ce are numai două laturi
privesc în golul nopții și de atâta liniște în urechi se-nfiripă
zgomotul de luna trecută
atunci aveam dezlegare la prieteni, Iubito, mă puteam
îmbrățișa până și cu dușmanii
acum, Iubito, de după limbile ceasului stă moartea să-mi fure ultima secundă
de după tufele de lângă bloc o văd mereu ascuțindu-și coasa
pentru mine miroase-a sfârșit clipa aceasta cu jale în ea
mă tem de lume de umbra mea mă ascund
de după masca de pe față ochi hulpavi îmi privesc
plasa cu cumpărături pentru ziua de mâine.
(Mai știi când am făcut dragoste în iarba udă și rece dar nouă ne era cald și transpiram de atâta plăcere și viață?)
Așa a fost, Iubito, și-acum mi-am pus la uscat amintirile toate
vreau să le-ascund printre cuvintele mele sărace și goale de sensuri
vreau să le înmormântez cu mâna mea la capătul de răsărit al viețuirii mele de pripas
trăiesc printre străini, Iubito, în celălalt capăt de lume-al lumii mele
dacă-am să mor acum pe crucea mea vor scrie poet necunoscut
cu aceeași cretă cu care-mi vor desena pe parchet conturul trupului
nu va fi nicio paradă la moartea mea ciocli vor sta departe de mine ca de-un ciumat
nici măcar de cerșetori agresivi n-o să am parte
mă vor înmormânta pe furiș cei de la primărie
s-or bucura c-au scăpat de unul ce le respiră ca jurnalist în coaste.
IUBITO, în seara asta liniștea a făcut nudism în amintirile mele
și nu s-a rușinat de poftele ce-mi invadaseră vintrele
se făcea de ziuă când m-am uitat pe geamul
ce dădea înspre strada cu viață
nu trecea niciun om printre umbrele răposate pe asfaltul crăpat
spălaseră cei de la primărie până și urmele mele de-ntors acasă
de aia mă și tem să ies acum pe stradă
ca să nu mă rătăcesc printre spaime și viruși desculți
nu mi se mai vede pasul nemurit pe aleea ce duce-nspre inima ta
nici mașini nu mai trec acum de nicăieri spre niciunde
stau închis în odaia mea și mă destrăbălez cu eroii din cărți
vecinii mă reclamă la poliție atunci
când îmi invidiază regăsirea de sine.
(Mai știi când mi-ai aruncat la coș amintirile color și le-ai păstrat doar pe cele-n care sufletul meu plângea?)
Așa a fost, Iubito, dar acum trăim vremuri în alb negru
sepia a devenit și ea culoare nu mai este o vietate acum
stau pe balconul închis ca-ntr-o cușcă ce are numai două laturi
privesc în golul nopții și de atâta liniște în urechi se-nfiripă
zgomotul de luna trecută
atunci aveam dezlegare la prieteni, Iubito, mă puteam
îmbrățișa până și cu dușmanii
acum, Iubito, de după limbile ceasului stă moartea să-mi fure ultima secundă
de după tufele de lângă bloc o văd mereu ascuțindu-și coasa
pentru mine miroase-a sfârșit clipa aceasta cu jale în ea
mă tem de lume de umbra mea mă ascund
de după masca de pe față ochi hulpavi îmi privesc
plasa cu cumpărături pentru ziua de mâine.
(Mai știi când am făcut dragoste în iarba udă și rece dar nouă ne era cald și transpiram de atâta plăcere și viață?)
Așa a fost, Iubito, și-acum mi-am pus la uscat amintirile toate
vreau să le-ascund printre cuvintele mele sărace și goale de sensuri
vreau să le înmormântez cu mâna mea la capătul de răsărit al viețuirii mele de pripas
trăiesc printre străini, Iubito, în celălalt capăt de lume-al lumii mele
dacă-am să mor acum pe crucea mea vor scrie poet necunoscut
cu aceeași cretă cu care-mi vor desena pe parchet conturul trupului
nu va fi nicio paradă la moartea mea ciocli vor sta departe de mine ca de-un ciumat
nici măcar de cerșetori agresivi n-o să am parte
mă vor înmormânta pe furiș cei de la primărie
s-or bucura c-au scăpat de unul ce le respiră ca jurnalist în coaste.
Ioan Romeo Roşiianu- Fișa autorului
Născut în mun. Roșiorii de Vede, jud. Teleorman, la data de 3 august 1969.
Commenti
Posta un commento