Învățământ, materiale didactice

  

Povești și povestiri: „Povestea celor trei purceluși”
de Serghei Mihailov

Bună ziua, dragi copii și părinți!

Având în vedere situația nou creată, deloc obișnuită generației noastre și fiilor noștri, vă propun, spre vizualizare, materiale didactice variate, care pot fi analizate în familie. Pentru o mai bună interceptare a conținutului, vă voi pune la dispoziție textul în variantă bilingvă (în limba română și italiană)

Vă urez, din toată inima, să fiți sănătoși și să trăiți aceste zile în armonie și pace, cu speranța în suflet și în minte.



Marenuca


Vă propun, spre vizualizare, „Dl. Goe”, de I. Luca Caragiale.

Dl. Goe

de I. Luca Caragiale

         Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam' mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe să-l ducă-n București de 10 mai.

Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului și nepoțelului lor. Destul că foarte de dimineață, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, așteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la București. Adevărul e că, dacă se hotărăște cineva să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă, trebuie s-o ia de dimineața. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient și, cu un ton de comandă, zice încruntat:

– Mam' mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie!

– Vine, vine acuma, puișorul mamii! răspunde cucoana.

Și sărută pe nepoțel; apoi îi potrivește pălăria.

Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripția pe pamblică: le Formidable, și sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Mița, că "așa țin bărbații biletul".

– Vezi ce bine-i șade lui - zice mam' mare - cu costumul de marinel?

– Mamițo, nu ți-am spus că nu se zice marinel?

– Da' cum?

– Marinal...

– Ei! ziceți voi cum știți; eu zic cum am apucat. Așa se zicea pe vremea mea, când a ieșit întâi moda asta la copii - marinel.

– Vezi, că sunteți proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel.

– Da' cum, procopsitule? întreabă tanti Mița cu un zâmbet simpatic.

– Mariner...

– Apoi de! n-a învățat toata lumea carte ca d-ta! zice mam' mare, și iar sărută pe nepoțel și iar îi potrivește pălăria de mariner.

Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul - și nu stă mult.

Trenul este plin... Dar cu multă bunăvoință din partea unor tineri politicoși, cari merg până la o stație apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat... Mam' mare își face cruce, apoi aprinde o țigară... Goe nu vrea să intre în cupeu; vrea să șadă în coridorul vagonului cu bărbații.

– Nu!... nu e voie să scoți capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d-l Goe, și-l trage puțin înapoi.

– Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.

Și după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de vergeaua de alamă și scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, și mititelul își retrage îngrozit capul gol înăuntru și-ncepe să zbiere.

– Mamițoo! mam' maree! tantii!

– Ce e? Ce e? sar cocoanele.

– Să oprească! zbiară și mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!!

          Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la stația din urmă.

– Biletele, domnilor!

Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate și Goe să facă același lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, și, dacă a zburat pălăria, firește c-a zburat cu pamblică și cu bilet cu tot. Dar avea bilet...

– Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Mița.

Conductorul însă nu înțelege, pretinde bilet; daca nu, la stația apropiată, trebuie să-l dea jos pe d-l Goe. Așa scrie regulamentul: daca un pasager n-are bilet și nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei și 50 de bani, și-l dă jos din tren la orice stație.

– Dar noi n-am declaratără? strigă mamița.

– Ce e vinovat băiatul, dacă i-a zburat pălăria? zice mam' mare.

– De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul.

– Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Mița urâtului...

– Uite ce e, cucoană, zice conductorul, trebuie să plătiți un bilet...

– Să mai plătim? n-am plătitără o dată?

– Și pe d'asupra un leu și 25 de bani.

– Și pe d'asupra?...

– Vezi, daca nu te-astâmperi? zice mamița, și-l zguduie pe Goe de mână.

– Ce faci, soro? ești nebună? nu știi ce simțitor e? zice mam' mare.

Și, apucându-l de mâna cealaltă, îl smucește de la mamița lui, tocmai când trenul, clănțănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu' mam' mare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe își pierde un moment centrul de gravitate și se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu. Goe începe să urle... în sfârșit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărască a plăti biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. Păcat însă de pălărie!... Ce-o să facă d. Goe la București cu capul gol? și toate prăvăliile închise!... s-ar întreba oricine, care nu știe câtă grije are mam' mare și câtă prevedere. Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Daca se întâmplă să plouă, ori răcoare? Și mam' mare scoate din săculețul ei un beret tot din uniforma canonierii le Formidable.

– Te mai doare nasul, puișorule? întreabă mam' mare.

– Nu... răspunde Goe.

– Să moară mam' mare?

– Să moară!

– Ad', să-l pupe mam' mare, că trece!

Și-l pupă în vârful nasului; apoi, așezându-i frumos beretul:

– Parcă-i șade mai bine cu beretul!... zice mam' mare scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce.

– Cu ce nu-i șade lui bine? adaogă tanti Mița, și-l scuipă și dumneaei și-l sărută.

– Lasă-l încolo! că prea e nu știu cum!... Auzi d-ta! pălărie nouă și biletul! zice mamița, prefăcându-se foarte supărată.

– Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam' mare.

Dar mamița adaogă:

– Da' pe mamițica n-o pupi?

– Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor.

– Așa? zice mamița. Lasă!... și-și acopere ochii cu mâinile și se face că plânge.

– Las' că știu eu că te prefaci! zice Goe.

– Ți-ai găsit pe cine să-nșeli! zice mam' mare.

Mamița începe să râză; scoate din săculeț ceva și zice:

– Cine mă pupă... uite!... ciucalată!

Mamița pupă pe Goe, Goe pe mamița și, luând bucata de ciucalată, iese iar în coridor.

– Puișorule, nu mai scoate capul pe fereastră!... E lucru mare, cât e de deștept! zice mam' mare.

– E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Mița.

        Pe când Goe își mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de alta... Trenul aleargă acuma de spre Crivina către Periș.

– Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamițo! zice mamița către mam' mare.

Mam' mare se ridică bătrânește și se duce în coridor:

– Goe! puișorule! Goe! Goe!

Goe nicăieri.

– Vai de mine! țipă cucoana! Nu-i băiatul! Unde e băiatul!... s-a prăpădit băiatul!

Și toate cucoanele sar...

– A căzut din tren băiatul! Țațo, mor!

Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului unde nu intră decât o persoană.

– Goe! maică! acolo ești?

– Da.

– Aide! zice mam' mare, ieși odată! ne-ai speriat.

– Nu pot! zbiară Goe dinăuntru.

– De ce?... te doare la inimă?

– Nu! nu pot...

– E încuiat! zice mam' mare, vrând să deschidă pe dinafară.

– Nu pot deschide! zbiară Goe desperat.

– Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru!

     În sfârșit, iacătă conductorul cu biletul: primește paralele și liberează pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca și cum l-ar revedea după o îndelungată absență. Și mam' mare se hotărăște să stea în coridor, pe un geamantan străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puișorului. Puișorul vede o linie de metal în colțul coridorului, care are la capătul de sus o mașină cu mâner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul mașinii și începe să-l tragă.

– Șezi binișor, puișorule! să nu strici ceva! zice mam' mare...

Trenul își urmează drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un șuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, și trenul se oprește pe loc, producând o zguduitură puternică.

–Ce e? ce e?... Toți pasagerii sar înspăimântați la ferestre, la uși, pe scări...

– Goe! puișorule! Goe! strigă tanti Mița și se repede afară din compartiment.

Goe este în coridor... De ce s-a oprit trenul?

         Cineva, nu se știe din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?... Asta e ușor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se ața înnodată și cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfota, examinând roatele tamponate cu toată presiunea, așa de tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului să-și încarce iar pompa de aer comprimat și să poată urni trenul din loc. În toată vremea asta, conductorii și șeful trenului aleargă din vagon în vagon și cercetează aparatele semnalelor de alarmă.

Cine poate ghici în ce vagon era ruptă ața plumbuită și răsturnată manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? cine a tras manivela? Mam' mare doarme în fundul cupeului cu puișorul în brațe. Nu se poate ști cine a tras manivela.

       Trenul se pornește în sfârșit, și ajunge în București cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam' mare așază frumușel beretul lui Goe, îl scuipă pe puișor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce.

Apoi cocoanele se suie cu puișorul în trăsură și pornesc în oraș:

– La bulivar, birjar! la bulivar!... 

Signor Goe

I.Luca Caragiale

Per non essere rimandato un’altra volta la mammina la nonnina e Zia Mitza hanno promesso al giovane Goe di portarlo a Bucarest per la Festa Nazionale. Poco importa che le tre signore hanno deciso di lasciare i loro luoghi per venire nella Capitale solo per i capricci del loro figliolo e nipotino. Basta dire che la mattina molto presto esse si trovano tutte agghindate, insieme al giovane Goe, ad aspettare con impazienza sul marciapiede della stazione della urbe X il treno locale che deve portarle a Bucarest.
La verità è che se qualcuno decide di assistere ad una Festa Nazionale tanto importante, deve partire la mattina molto presto. Il treno che stanno per prendere deve arrivare alla Stazione Nord alle ore 8 meno 10 del mattino.
Signor Goe è molto impaziente e accigliato e con tono imperioso dice:
- Nonna perché non arriva? Io voglio che arrivi!
- Arriva, arriva tesoruccio della Mamma ! dice la signora. Bacia il nipotino poi gli sistema il berretto.
Il giovane Goe veste un bel vestito da marinaio, capello di paglia, con la scritta LE FORMIDABLE sul nastro, e sotto il nastro il biglietto di viaggio messo lì da zia Mitza poiché “è così che lo portano gli uomini”.
- Vedi Nonna come sta bene vestito da marinaglio?
- Mammina , ti ho detto che non si dice marinaglio.
- E come?
- Marineglio.
- Voi dite pure come volete, io dico come ho imparato quando hanno inventato questa moda per bambini: marinaglio.
- Siete stupide tutte due, interrompe il giovane Goe. Non si dice né marinaglio, né marineglio!
- Come allora? Chiede zia Mitza con un gran sorriso.
- Marinerio.
-Non tutti hanno studiato come te! Dice la nonna poi lo bacia ancora e sistema il berretto di marinerio.
Ma non c’è tempo di discorsi filologici…arriva il treno e non si ferma molto. Il treno è pieno ma con molta buona volontà di un gruppo di giovani che devono scendere a una prossima stazione, si fa posto per le signore.
Il treno è partito. La Nonna fa il segno della croce poi accende una sigaretta. Goe non vuole entrare nello scompartimento…vuole stare sul corridoio con gli uomini.
- E’ vietato mettere la testa fuori dal finestrino piccolo, dice uno dei giovani tirando leggermente Goe verso l’interno.
- E a te cosa importa bruttone, dice il piccoletto divincolandosi.
E dopo aver fatto una smorfia al brutto si appende di nuovo alla maniglia tirando la testa fuori dal finestrino. Il brutto non fa in tempo a rispondere che il piccoletto tira dentro il capo nudo e comincia a sbraitare:
- Mammina , Nonnina, Zia!
- Cosa c’è? Cos’è successo?- Accorrono le signore.
- Deve fermare! - urla più forte Goe, pestando i piedi.- E’ volato via il cappello Deve fermareeeee!!!!
Intanto ecco il controllore che arriva per vedere i passeggeri saliti alla precedente fermata.
I biglietti Signori!
Le signore fanno vedere i loro biglietti spiegando al Sig.controllore perché Goe non può fare lo stesso. Il biglietto era attaccato al nastro del berretto. E se è volato via il cappello è volato via anche il nastro si capisce, insieme al biglietto. Ma aveva il biglietto.
- Giuro! l’ho comprato proprio io dice Zia Mitza.
Il controllore non capisce…pretende il biglietto….altrimenti alla prossima fermata deve far scendere Sig. Goe. Così sta scritto nel regolamento: se un passeggero non ha il biglietto e non dichiara di non averlo, deve pagare un’ammenda di 7 lei e 50 centesimi e scendere dal treno.
-Ma noi abbiamo dichiarato grida la mammina.
-Che colpa ha il ragazzo che il cappello sia volato via? Dice la Nonna.
- Perché si è sporto all’esterno? Io gli avevo detto di non mettere la testa fuori dal finestrino dice il Brutto risentito.
- Di cosa s’impiccia lei? Non sono suoi affari!- risponde Zia Mitza
- Signora, dovete pagare un biglietto.
- Pagare un’altra volta? Ma avevamo già pagato!
- Inoltre la sopratassa di 1 leu e 25 centesimi.
- Pure!
- Vedi se non stai buono!- Dice la mammina tirando Goe per un braccio.
- Ma cosa fai? Sei impazzita!?. Non sai quanto è delicato? Dice la Nonna tirando il ragazzo per l’altro braccio, proprio mentre il treno passa traballante sopra uno scambio. Il movimento del treno in un senso sommato allo stratone della nonna nell’altro senso fanno perdere il centro di gravità al ragazzo che si ritrova appoggiato col naso sulla maniglia dello scompartimento. Goe comincia a urlare. Per finire non hanno scelta…Devono pagare un nuovo biglietto. Peccato per il cappello, come farà sig. Goe a testa scoperta a Bucarest con tutti i negozi chiusi? Si chiederebbe chi non conosce quanto è previdente la nonna. Non era possibile far partire il ragazzo con un solo cappello di paglia! E se per caso piove o fa freddo? La nonna tira fuori dalla sua borsa un berretto sempre della divisa della cannoniera LE FORMIDABLE.
-Ti fa ancora male il naso?
- No,- risponde Goe.
-Vieni che ti do un bacio e intanto gli sistema il berretto.- Mi sembra che questo berretto gli sta ancora meglio.
- A lui sta bene tutto - dice la zia e lo bacia anche lei. Ma no ,non va bene niente! Dice la mammina fingendo di essere arrabbiata . Il biglietto e il cappello nuovo!
- L’importante che lui sta bene, -dice la nonna.
- E la mammina non la baci?
- Non ti voglio.
- Ah è così! -coprendosi gli occhi la mammina fa finta di piangere…
- Lo so che fai finta- dice Goe.
- Hai trovato proprio lui da ingannare!- dice la nonna.
La mammina si mette a ridere e prende un sacchetto dalla sua borsa.
- Chi mi da un bacio avrà la ciuccalata !
La mammina bacia Goe …Goe bacia la mammina e portandosi dietro un pezzo di ciuccalata esce nel corridoio.
- Cuccioletto, non mettere più la testa fuori dal finestrino!….E’ tanto intelligente!- dice la nonna.
- Tanto intelligente da fare quasi paura, giuro,- aggiunge Zia Mitzi.
Mentre Goe mangia la ciuccalata, le signore chiacchierano.
- Guarda fuori cosa fa il ragazzo- dice la mammina alla nonna..
La nonna alzandosi con la difficoltà dell’età va nel corridoio:
- Goe! Pulcino! Goe! Goe!
Goe non si vede da nessuna parte.
- Povera me! -grida la signora.- Non c’è il ragazzo! Dov’è il ragazzo?
Tutte le signore si agitano: è caduto dal treno…sta per morire!
Ma ecco nonostante il rumore fortissimo si sente un bussare attutito alla porta dello scomparto dove si va da soli.
- Goe, sei lì?
- Si.
- Dai vieni fuori..Ci hai fatto tanta paura!
-Non posso- grida Goe.
-Hai mal di cuore?
-No non posso!
-E’ chiuso a chiave -dice la nonna che prova ad aprire dall’esterno.- Poveretto starà male!
Finalmente ecco il controllore con il biglietto, riceve i soldi e libera il ragazzo. Le signore lo baciano e abbracciano come se fosse stato assente lungo tempo. La nonna decide di stare nel corridoio seduta su una valigia per badare al nipotino.
Il pulcino vede un’asta di metallo legata ad una macchinetta in un angolo del corridoio. Sale sulla valigia e afferra la maniglia e comincia a tirare.
-Stai buono e non rompere niente….
Il treno prosegue la sua strada e ormai è vicino alla città… ma al km25 si sente un sibilo, poi tre fischi, il segnale d’allarme. Il treno si blocca di colpo con un forte scossone.
-Cos’è? Cosa succede? -Tutti i passeggeri spaventati alle finestre, sui corridoi, sulle scale…
-Goe, pulcino, Goe!- grida zia Mitza precipitandosi fuori dallo scompartimento.
Goe è nel corridoio:- Perché si è fermato il treno?
Qualcuno, non si sa in quale carrozza ha tirato il freno di emergenza…Ma quale carrozza ? Questo non è difficile sapere. Tirando la manopola si strappa il filo con il nodo piombato che l’avvolge… I ferrovieri corrono avanti indietro per costatare i danni subiti dai freni e dalle ruote. Ci vogliono più di dieci minuti al meccanico per ristabilire la pressione nell’impianto. Intanto il capotreno e i controllori cercano la manopola col filo spezzato…Chi indovinerà dove la troveranno?
Strano proprio in quella carrozza dove poco prima era volato un cappello da un finestrino.
Ma chi, chi ha tirato la manovella? La nonna dorme in un angolo dello scompartimento con il pulcino fra le braccia. Non si può sapere chi ha tirato la manopola…
Il treno riparte e finalmente arriva a Bucarest con minuti di ritardo. Tutti scendono. La nonna bacia Goe, sistema il berretto di marinerio, chiede se il naso fa ancora male.
Fuori dalla stazione le signore salgano su una carrozza: -Al bulivar cocchiere , al bulivar…. 

 

 Dragi copii,  părinți și bunici,

Vă prezint schița „Vizită”, după Ion Luca Caragiale. Vizionare plăcută!

Vizită,

de Ion Luca Caragiale

M-am dus de Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietenă, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori. N-am voit să merg cu mâna goală și i-am dus băiețelului o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică. Atențiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele și mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută. După formalitățile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorții agriculturii, — d-l Popescu tatăl este mare agricultor, — despre criză șcl. Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri... Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăște chiar unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii.

— Să-ți spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educația. Și nu știți d-voastră bărbații cât timp îi ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație!

Pe când doamna Popescu îmi expune părerile ei sănătoase în privința educației copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răgușită de femeie bătrână:

— Uite, coniță, Ionel nu s-astâmpără!

— Ionel! strigă madam Popescu. Ionel! vin' la mama!

Apoi, cătră mine încet:

— Nu știi ce ștrengar se face... și deștept...

Dar vocea de dincolo adaogă:

— Coniță ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne mașina !... Astâmpără-te, că te arzi!

— Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin' la mama!

— Sări, coniță! varsă spirtul! s-aprinde!

— Ionel! strigă iar mama, și se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să iasă pe ușe, apare micul maior de roșiori cu sabia scoasă și-i oprește trecerea, luând o poză foarte marțială. Mama ia pe maiorul în brațe și-l sărută...

— Nu ți-am spus să nu te mai apropii de mașină când face cafea, că daca te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?

— Dar — întrerup eu — pentru cine ați poruncit cafea, madam. Popescu?

— Pentru dumneata.

— Da de ce vă mai supărați?

— Da ce supărare!

Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maiorașul, îl scuipă, să nu-l deoache, și-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută militărește și merge într-un colț al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri și pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiță și o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbița la gură și, legănându-se călare, începe să bată toba cu o mână și să sufle-n trâmbiță. Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuși că nu cred să mai ție mult gerul așa de aspru; ea n-aude nimica.

— Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri!

Iar eu, profitând de un moment când trâmbița și toba tac, adaog:

— Și pe urmă, d-ta ești roșior, în cavalerie.

— Maior! strigă mândrul militar.

— Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; și maiorul nu cântă cu trâmbița; cu trâmbița cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă și merge-n fruntea soldaților cu sabia scoasă.

Explicația mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gît toba, pe care o trântește cât colo; asemenea și trâmbița. Apoi începe să comande:

— Înainte! marș!

Și cu sabia scoasă, începe să atace strașnic tot ce-ntâlnește-n cale. În momentul acesta, jupâneasa cea răgușită intră cu tava aducând dulceață și cafele. Cum o vede, maiorul se oprește o clipă, ca și cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, și maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un țipăt de desperare.

— Ține-l, coniță, că mă dă jos cu tava!

Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudența să iasă din neutralitate și să intervie în război, primește în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură de spadă.

— Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoți ochiul... Ți-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă și să te iert!

Maiorul sare de gâtul mamei și o sărută... Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceața, mă pregătesc să sorb din cafea...

— Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.

— Vai de mine! la noi se fumează... Bărbatu-meu fumează... și... dumnealui... mi se pare că-i cam place.

Și zicând „dumnealui", mama mi-arată râzând pe domnul maior.

— A! zic eu, și dumnealui?

— Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu țigara-n gură, să te prăpădești de râs... ca un om mare...

— A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă...

— Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceață...

— Ajunge, Ionel! destulă dulceață, mamă! iar te-apucă stomacul...

Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru lingurițe,apoi iese cu cheseaua în vestibul.

— Unde te duci? întreabă mama.

— Viu acu! răspunde Ionel.

După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioară tabacherea cu țigarete regale, scoate una, o pune în gură și mă salută militărește, ca orice soldat care cere unui țivil să-i împrumute foc. Eu nu știu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu ochiul și mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind țigareta mea, militarul o aprinde pe a lui și, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, și îmi zice:

— Scuipă-l, să nu mi-l deochi!

Maiorul și-a fumat țigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu și-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniștea ciucurilor de cristal.

— Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva... Vrei să mă superi? vrei să moară mama?

Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o trântește cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceașca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres… 4 mingea îmi zboară din mână ceașca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită, culoarea oului de rață.

— Ai văzut ce-ai făcut?... Nu ți-am spus să te-astâmperi... Vezi? ai supărat pe domnul!... altadată n-o să-ți mai aducă nici o jucărie! Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate:

— Nu e nimic! iese... Cafeaua nu pătează! iese cu nițică apă caldă!... Dar n-apucă să termine, și deodată o văd schimbându-se la față ca de o adâncă groază. Apoi dă un țipăt și, ridicându-se de pe scaun:

— Ionel! mamă! ce ai?

Mă-ntorc și văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduți și cu drăgălașa lui figură strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.

— Vai de mine! țipă mama. E rău copilului!... Ajutor! moare copilul!

Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât și la piept.

— Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!

Îl stropesc bine, pe când mama pierdută își smulge părul.

— Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-și mai vine în fire; vezi? Nu ți-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Altdată să nu mai fumezi!

Am lăsat pe madam Popescu liniștită cu scumpul ei maior afară din orice stare alarmantă, și am ieșit. Mi-am pus șoșonii și paltonul și am plecat. Când am ajuns acasă, am înțeles de ce maiorul ieșise un moment cu cheseaua în vestibul — ca să-mi toarne dulceață în șoșoni. 

 Dragii mei,

Pentru că ne aflăm în perioada sărbătorilor de Paște, vă propun o povestire, în care aflăm „cine este adevăratul iepuraș de Paște”: Alături de text, voi anexa linkul cu filmulețul pentru copiii mici.

Povestea iepurașului de Paște

          A fost odată o familie de iepuraşi: mama, tata şi cei şapte copii ai lor. Părinţii nu ştiau care din cei şapte copii ai lor va fi adevăratul iepuraş de Paşti. Mama a luat atunci un coş cu ouă, diferit colorate, şi-a chemat copilaşii în jurul ei şi a început să-i spună celui mai mare:
          -Te rog, ia un ou din coşul acesta şi du-l în grădină, acolo unde copiii au pregătit cuiburile.
          Primul iepuraş a luat oul de aur şi a fugit cu el în pădure, peste râu, peste poiană, peste câmpie, până a ajuns la grădină. Când să sară gardul, iepuraşul a făcut un salt prea mare, oul i-a scăpat şi s-a spart. S-a întors acasă supărat iar mama lui i-a spus:
-Iepuraş, iepuraş,în grădină n-ai intrat,
          Nu eşti tu cel aşteptat !
          Al doilea iepuraş a luat oul de argint, a fugit cu el în pădure, a trecut peste râu, prin poiană şi când a ajuns în câmpie s-a întâlnit cu o coţofană. Aceasta i-a spus:
          -Dă-mi, te rog, oul să-l privesc mai bine, n-am văzut niciodată un ou atât de frumos !
          Dar până când el să se gândească dacă să-l dea sau nu, coţofana a luat oul şi a zburat cu el în cuib.
          Cel de-al treilea iepuraş a luat oul de ciocolată, a fugit cu el în pădure şi deodată s-a întâlnit cu o veveriţă care zburda voioasă prin crengile unui copac.Veveriţa l-a întrebat :
          - E bun oul ?
          - Nu ştiu, eu îl duc copiilor !
          - Lasă-mă să-l privesc şi să gust puţin din el. Dar pentru că oul a fost bun veveriţa l-a mâncat pe tot.
          Al patrulea iepuraş a luat oul pestriţ, pictat cu picățele și a fugit cu el prin pădure, dar când a ajuns la râu, vrând să-l treacă peste un trunchi de copac, începu să se oglindească în apă, ca într-o oglindă şi uitând de ou, îl scăpă în apă. Când se întoarse acasă mama lui îi spuse ca şi celorlalți fraţi :
          -Iepuraş,iepuraş, în grădină n-ai intrat,
          Nu eşti tu cel aşteptat !
          Al cincilea iepuraş luă oul galben, fugi prin pădure dar acolo se întâlni cu vulpea care îi spuse :
          -Vino până la vizuina mea să le arăţi şi puilor mei minunăţia asta de ou.
          Puii de vulpe, cum au văzut oul, au început să se joace cu el, până când oul s-a spart.
          Al şaselea iepuraş luă oul albastru şi fugi cu el până când se întâlni cu alt iepuraş. De bucurie, lasă oul jos şi începură să se joace împreună şi cum se jucau ei voioşi, din neatenţie, au spart oul.
          Ajuns acasă, mama lui i-a spus:
          -Iepuraş, iepuraş, în grădină n-ai intrat,
          Nu eşti tu cel aşteptat !
          Toată familia iepuraşilor era supărată, până acum niciun iepuraş nu a reuşit să ducă oul copiilor în cuibul pregătit de aceştia ...Cel mai mic dintre iepuraşi trebuia să-şi încerce și el norocul. E rândul lui să pornească pe drumul care duce spre cuibul din iarbă pregătit de copii.
          Al şaptelea iepuraş, cel mai mic copil al familiei, a luat oul roşu, a alergat cu el prin pădure, s-a întâlnit şi el cu un iepuraş dar nu s-a oprit la joacă. Apoi s-a întâlnit cu vulpea pe care a ocolit-o și a trecut cu grijă peste râu. Când a ajuns în câmpie, s-a întâlnit cu coţofana, care zbură o vreme după el, dar iepuraşul îi spuse că e grăbit şi coţofana îl lasă să meargă mai departe. Aşa a ajuns el cu bine în grădina casei şi cu mare atenţie a pus oul în cuibuşorul pregătit de copii în iarbă.
          Când s-a întors acasă, mămica lui fericită i-a spus:
          -Iepuraş,iepuraş,
          În grădină ai intrat,
          Tu erai cel aşteptat!
          Şi uite că aşa, părinţii au aflat care din cei şapte copii ai lor merită să fie adevăratul Iepuraş de Paşti .
          Totul s-a întâmplat demult, dar Iepuraşul de Paşti mai trăieşte şi aduce în fiecare an de Paşti ouă tuturor copiilor cuminţi şi le urează: Paşte fericit !

    

 https://www.youtube.com/watch?v=Bg66tB8eIpA 



Bună ziua, dragi copii, ‌părinți și bunici!

 Pentru că ne apropiem de Sărbătoarea Sfintelor Paști, vă propun o poezie de George Topârceanu -
 „ De Paști”. ‌Vă pun la dispoziție câteva exerciții pentru minte, suflet și spirit.

 1. Lecturați poezia, iar apoi realizați un desen, în care să reprezentați conținutul acestui text în versuri.
 2. Povestiți pe scurt sau creați un desen, din care să reiasă cum sărbătoriți voi Paștele.
 3. Pentru frățiorii voștri mai mici (de grădiniță) am ales două poezioare despre iepurașul de Paște. ‌

 Sărbători fericite alături de familia voastră!

De Paști, de George Topârceanu 

Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite și mânjite,
Zece ouă înroșite.

Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
– Ce vă este, frățioare,
– Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Stați gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-ați fi ouă…
– Suntem fierte!
Zise-un ou rotund și fraise
Lângă pasca cu orez.
Și schimbindu-și brusc alura,
Toate-au început cu gura:
– Pân’la urmă tot nu scap!
– Ne gătește de paradă.
– Ne ciocnește cap în cap
Și ne zvârle coaja-n stradă…
– Ce rușine!
– Ce dezastru!
– Preferam să fiu omletă!
– Eu, de m-ar fi dat la cloșcă,
Aș fi scos un pui albastru…
– Și eu unul violet…
– Eu, mai bine-ar fi să tac:
Așa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac!…

IEPURAŞUL DE PAŞTE

Cu sfială-n ochi şi-n paşi

 A sosit un iepuraş
Îmbrăcat în haină nouă
Şi în braţe-un coş cu ouă.

Câte unul încetişor
Le aşează binişor,
Printre firele de iarbă,
Dar încet, să nu se spargă.

VINE IEPURAŞUL

Iepurică-iepurel

Stă tot anul cuminţel.

Vine doar în primăvară,

În gradină, de cu seară.

Căci, vezi bine, el cunoaşte

Când e vremea pentru Paşte !

Şi atunci, de dimineaţă,

După ce te speli pe faţă,

Tu să cauţi în gradină,

Pe sub tufe de sulfină,

Ouă roşii, bomboanele,

Ciocolată, acadele.

Simboluri pascale

     *Apa prezenta un rol important de Paşti. Se spunea că prima persoană care apuca să ia apă de la fântână va avea noroc. Oamenii obişnuiau să pună ouă roşii în apă şi obişnuiau să se spele din aceasta pentru a se proteja de boli. Creştinii mergeau la biserică ducând mâncarea şi vinul pregătit pentru a fi sfinţite. 

     *Mâncarea tradiţională este carnea de miel pregatită după mai multe reţete specifice. Mielul este simbolul lui Hristos. Oul simbolizează renaşterea. În unele regiuni, ziua de luni este ziua stropitului. Această tradiţie îşi are rădăcinile în credinţă, în forţele purificatoare şi fertilizatoare ale apei. În unele ţări, în loc de stropit, se obişnuieşte folosirea nuielei în sensul că se aplicau câteva lovituri fetelor tinere. Pentru ambele fapte, băieţilor li se cuvenea un ou vopsit. Ouale roşii aveau menirea de a ţine răul departe. 

* Crucea este simbolul iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, simbolul jertfei lui Iisus Hristos pentru salvarea omenirii. Crucea a fost declarată ca simbol al creştinătăţii de către împăratul Constantin, în cadrul Conciliului de la Niceea, în anul 325 după Cristos.

      * Ouăle simbolizează mormântul lui Iisus Cristos, care s-a deschis la învierea sa din morţi. De aceea, când sparg ouale prin ciocnire, dar și când se salută, creştinii îşi spun:

-  Hristos a inviat! 

- Adevarat a înviat!

 Culoarea roşie a oului simbolizeaza sîngele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii. Există credinţa că cei care ciocnesc ouă se vor  întâlni pe lumea cealaltă.

           * Mielul îl simbolizează chiar pe Isus Hristos, care s-a jertfit pentru păcatele lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat. Mielul este simbolul lui Iisus în întreaga tradiţie creştină.
Mieii simbolizează  membrii turmei lui Dumnezeu. 

   * Pâinea simbolizează -  pâinea vieţii spirituale - trupul lui Iisus Cristos – Sfânta Împărtăşanie. Sfânta împărtăşanie este hrană pentru viaţa veşnică.

     

* Lumânarea simbolizează lumina lui Cristos  care spune ,,Eu sunt lumina lumii”. Preotul de Sfintele Paşti spune: ,,Veniți de luaţi lumină!” Toţi creştinii de Paşti trebuie să  se lumineze, primind pe Spiritul Sfânt cu toate darurile sale.    


      Gabriela Lungu -profesor LCCR: „Il ravanello gigante” („Ridichea uriașă”), racconto popolare russo  
https://www.youtube.com/watch?v=s-xBxJ4vxF8&feature=youtu.be&fbclid=IwAR2KKOJChzi7DmD10ZuHkJ_KowlZyUrYZdoGhS25giBRdo3RbcJFQ
 _HWlZ8 




                             Il ravanello gigante / racconto popolare russo